Nu ai nici un produs in cos.
Ceramica populara romaneasca
O frumoasă legendă a folclorului românesc îngemănează actul primordial al facerii omului cu zămislirea vaselor de lut. Se spune că olarul a furat meşteşugul său de la Dumnezeu, care a creat omul din pământ şi apă, modelându-l pe Adam din lutul moale, după chipul şi asemănarea sa. Neputând însufleţi vasele, asemenea Atotputernicului, prin suflarea sa, olarul le-a supus focului, pentru ca dogoarea acestuia să le dea suflet, glas limpede şi trăinicie.Dialogul omului cu lutul coboară adânc în preistorie, ceramica fiind pentru arheologi un calendar al epocilor succesive, iar pentru istoricii de artă un martor vizual, ce ne vorbeşte despre rafinata civilizaţie a culturilor neolitice, care a culminat cu strălucita ceramică pictată de Cucuteni.
În spaţiul cultural românesc al secolelor al IX-lea – al XI-lea, ceramica, fie de uz curent, neagră, de tradiţie neolitică, sau roşie, de tradiţie daco-romană, fie din specia fină a ceramicii smălţuite, – cunoscută încă din Antichitatea romană şi apoi bizantină –, constituie unul dintre elementele de referinţă pentru meşteşugurile şi arta acelei perioade, în care s-a conturat o gramatică decorativă proprie poporului român.
Ceramica neagră, cu strălucirea sa de oţel, din Moldova şi din părţile de răsărit ale Transilvaniei, a păstrat, în modul cel mai pregnant, vestigii de cultură materială, supravieţuiri din orizontul neoliticului, ce se vădesc în forma şi ornamentica vaselor, aproape aceleaşi de-a lungul vremii, dar, mai ales, în tehnica de ardere. Este tehnica reducătore (ardere înăbuşită) ce durează circa 10 ore, timp în care bioxidul de carbon se depune pe pereţii vasului, determinând culoarea neagră în diverse nuanţe: de la cenuşiu la negru-intens. Decorul obţinut prin cele două tehnici: impresiunea cu rotiţa şi lustruirea cu ajutorul unei pietre de râu, se subordonează, de fapt, formei obiectului, desăvârşind-o, punând-o şi mai mult în relief.
Populaţia românească din Transilvania şi Banat a produs, timp de secole, o ceramică roşie, nesmălţuită, deosebit de frumoasă şi de ieftină, pe care au utilizat-o atât băştinaşii, cât şi coloniştii unguri şi saşi în toată perioada Evului Mediu. Pătrunderea masivă în secolele al X-lea – al XII-lea a smalţului în Europa răsăriteană, creează noi raporturi între ceramica roşie, neagră şi cea smălţuită, ultima fiind superioară nu numai în privinţa impermeabilităţii vaselor, ci şi în ceea ce priveşte compoziţia decorativă, ea permiţând o amplificare a valenţelor estetice.
